Percheziția: 9 întrebări și răspunsuri
Autor: Vladislav Roșca, avocat, Casa de avocatură „Efrim, Roșca și Asociații”
Orice persoana are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale, drept garantat de art. 8 §1 al Convenției Europene pentru Drepturile Omului (CEDO) și Constituția Republicii Moldova.
Cu toate acestea, legea admite ingerință în dreptul persoanei în scopul asigurării interesului general al societății – ocrotirea ordinii publice și lupta cu criminalitatea. În acest sens, legiuitorul a reglementat prin norme imperative posibilitatea efectuării percheziției în calitate de acțiune procesuală efectuată prin constrângere, fără a avea voința sau acordul persoanei implicate. Totuși, când și cum legea permite ingerința în dreptul persoanei la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale?
Percheziția poate fi efectuată doar după pornirea urmăririi penale sau a procesului contravențional. Pentru a efectua percheziția este necesară emiterea unei ordonanțe motivate a organului de urmărire penală (hotărâri motivate a organului de constatare a contravențiilor) și numai cu autorizarea judecătorului de instrucție (instanței de judecată). Copia actului procesual de dispunere a percheziției se înmânează obligatoriu până la începerea acțiunii, sub semnătură, persoanei la care se efectuează percheziția. Acesta trebuie să conțină date cu privire la obiectele sau documentele căutate, locul și/sau persoana care urmează a fi supusă percheziției.
Poate fi efectuată percheziția fără autorizarea judecătorului?
Drept excepție de la regula menționată mai sus, legiuitorul a reglementat posibilitatea efectuării percheziției în lipsa autorizației judecătorului de instrucție, în cazul contravențiilor/infracțiunilor flagrante sau în cazuri care nu suferă amânare. În astfel de situații, percheziția poate fi efectuată doar în temeiul ordonanței motivate a organului de urmărire penală, urmând ca imediat după finalizarea percheziției, dar nu mai târziu de 24 de ore de la finalizare, judecătorului de instrucție să-i fie prezentate materialele obținute în urma percheziției efectuate cu indicarea motivelor acesteia. Judecătorul de instrucție verifică legalitatea percheziției efectuate și, după caz, constată legalitatea acesteia, sau, prin încheiere motivată, recunoaște percheziția ca fiind ilegală.
Care este necesitatea percheziției?
Scopul percheziției este căutarea, descoperirea și ridicarea de instrumente ce au fost destinate pentru a fi folosite sau au servit ca mijloace la săvârșirea contravenției/infracțiunii, obiecte și valori dobândite de pe urma contravenției/infracțiunii, precum și alte obiecte sau documente care ar putea avea importanță pentru procesul contravențional/cauza penală și care nu pot fi obținute prin alte procedee probatorii. Percheziția se poate efectua și în scopul descoperirii unor persoane căutate, a unor cadavre etc. Pentru a exista temei de efectuare a percheziției, trebuie să existe probe sau să rezulte din materialele activității speciale de investigații o presupunere rezonabilă că într-o anumită încăpere ori într-un alt loc sau la o anumită persoană se pot afla obiectele, documentele sau persoanele menționate mai sus.
Percheziția se efectuează în prezența persoanei? Ce se întâmplă dacă te-ai trezit cu organele de drept la ușă, iar avocatul pe care-l cunoști și în care ai încredere este ocupat?
La efectuarea percheziției trebuie să fie asigurată prezența persoanei la care se face percheziție sau a unor membri adulți ai familiei acestuia, ori a celor care reprezintă interesele persoanei în cauză. Dacă prezența acestor persoane este imposibilă, se invită reprezentantul autorității executive a administrației publice locale (reprezentantul primăriei).
Dacă persoana la care se efectuează percheziția solicită prezența apărătorului, efectuarea percheziției nu începe, sau dacă a început se întrerupe până la prezentarea acestuia, dar nu mai mult decât pentru 2 ore. Aici să aveți mare atenție, legiuitorul a acordat dreptul persoanei să fie asistată de un apărător la efectuarea percheziției doar la solicitarea expresă a acesteia.
Organul de urmărire penală are obligația să comunice persoanei percheziționate acest drept, dar nu are obligația să propună acest lucru. De cele maid ese ori, din cauza lipsei de cunoștințe juridice a persoanei, organul de urmărire penală începe și efectuează percheziția în lipsa apărătorului, pentru a evita obiecțiile din partea acestuia la actele procesuale premergătoare percheziției sau la acțiunile persoanelor în cadrul efectuării percheziției. Practic, în majoritatea cazurilor organul de urmărire penală motivează eventuala lipsă a apărătorului prin lipsa solicitării în acest sens din partea persoanei supuse percheziției.
Totodată, legiuitorul și în această situație a reglementat, în calitate de excepție, posibilitatea efectuării percheziției în lipsa apărătorului, chiar dacă a parvenit o astfel de solicitare din partea persoanei la care se efectuează percheziția. Efectuarea percheziției fără a asigura prezența apărătorului este posibilă în caz de urgență, determinată de riscul de pierdere, alterare sau distrugere a probelor ori de pericol pentru siguranța persoanei la care se face percheziția sau a altor persoane.
Poate fi efectuată percheziția pe timp de noapte?
În toate situațiile, cu excepția delictului flagrant, percheziția poate fi efectuată doar în timpul zilei. Percheziția pe timp de noapte este interzisă. Prin noțiunea de timp de noapte se înțelege perioada de timp cuprinsă între orele 22:00 și 06:00.
Odată dispusă și inițiată percheziția este obligatorie petrecerea acesteia?
În cadrul efectuării percheziției, după înmânarea actelor procesuale de dispunere a percheziției, organul ce efectuează percheziția propune persoanei predarea benevolă a obiectelor și documentele căutate. În caz de predare benevolă a obiectelor și documentelor căutate, acest fapt se menționează în procesul-verbal, iar persoana care efectuează percheziția se limitează la ridicarea acestora, fără a mai efectua alte măsuri de investigație.
În majoritatea cazurilor, datorită formulării largi a normei legale cu privire la obiectele sau documentele căutate (de exemplu, alte obiecte sau documente care ar putea avea importanță pentru cauza penală, ceea ce nu individualizează expres aceste obiecte sau documente), organul de urmărire penală abuzează de aceste prevederi legale și chiar în situația predării benevole a obiectelor căutate continuă efectuarea percheziției. În toate cazurile de refuz de a preda benevol obiectele și documentele căutate se trece nemijlocit la procedura percheziției.
Dacă persoana nu are cheile de la încăperile supuse percheziției sau refuză să le deschidă, se poate forța încuietoarea?
La efectuarea percheziției, persoana care o efectuează este în drept să deschidă forțat încăperile și depozitele încuiate dacă proprietarul refuză să le deschidă benevol, dar evitându-se deteriorarea nejustificată a bunurilor.
Se poate înregistra audio/video efectuarea percheziției?
Persoana la care se efectuează percheziția este în drept, după o informare a organului de urmărire penală, să înregistreze prin mijloace audio/video această acțiune. În caz de necesitate și organul de urmărire penală poate utiliza mijloace tehnice la efectuarea percheziției, ceea ce se va consemna în procesul-verbal de percheziție.
Poate fi restricționat dreptul la circulația liberă în timpul percheziției?
Persoana ce efectuează urmărirea penală poate să interzică persoanelor aflate în încăperea percheziționată sau care au intrat în această încăpere, să plece din acest loc sau să comunice între ele/cu alte persoane până la terminarea percheziției.
Cum se documentează petrecerea percheziției?
La efectuarea percheziției, persoana ce o efectuează, întocmește un proces-verbal în care se consemnează obligatoriu persoana care l-a întocmit, persoanele participante la percheziție, prezența apărătorului și datele de identificare a acestuia, locul și timpul efectuării percheziției, mențiuni cu privire la comunicarea drepturilor și obligațiilor participanților, rezultatele percheziției, mențiunile și obiecțiile participanților și semnăturile acestora.
În cazul în care s-au ridicat obiecte și documente, acestea se enumeră obligatoriu în procesul-verbal sau în lista acestora, ce este anexă la procesul-verbal, indicându-se exact numărul, măsura, cantitatea, elementele lor caracteristice și, pe cât e posibil, valoarea lor. Obiectele și documentele ridicate trebuie, pe cât e posibil și necesar, să fie împachetate și sigilate chiar la locul percheziției, ceea ce se consemnează în procesul-verbal. La finalizarea percheziției și întocmirea procesului-verbal, acesta se comunică participanților prin contrasemnarea acestuia. Copia certificată a procesului-verbal al percheziției se înmânează, contra semnătură, persoanelor la care au fost efectuată percheziția sau unui membru adult al familiei lor, iar în cazul absenței acestora – reprezentantului autorității executive a administrației publice locale. Totodată, este obligatoriu ca acestora să le fie explicat dreptul și modul de contestare a acestor acțiuni procesuale.
Concluzii
Percheziția este o acțiune procesuală invazivă, dar reglementată de normele legale. În cazul în care aceasta a fost dispusă prin acte procesuale valabile, emise ulterior pornirii urmăririi penale sau procesului contravențional, nu vă puteți opune acesteia.
Este important ca persoana la care se efectuează percheziția să-și cunoască drepturile, recomandabil fiind adresarea la un avocat pentru ai fi asigurată apărarea în cadrul acțiunii procesuale date și în cazul abuzurilor din partea persoanelor ce efectuează percheziția, înaintării obiecțiilor motivate și contestării acestora. Procedura percheziției în sine reprezintă o procedură stresantă.
Totodată, îndeplinind cerințele normelor în vigoare, percheziția este necesară pentru asigurarea ordinii publice într-o societate, dar și în lupta cu criminalitatea.
Malpraxisul. Cum demonstrați greșeala sau eroarea medicală și cum obțineți despăgubiri
Autor: Corina Oprea, Casa de avocatură „Efrim, Roșca și Asociații”
Subiectul sistemului medical din Republica Moldova este destul de sensibil. De cele mai multe ori, cu regret, ne este frică să mergem prin spitale și preferăm să ne vindecăm acasă. De ce? Inconștient, ne este frică fie de o diagnoză greșită, fie de o îmbolnăvire mai avansată în urma tratamentului. Știu, risc să-mi pun pe umeri toți doctorii din țară. De aceea, ne vom referi strict la lege.
Cum luptăm cu incompetența medicală? Probabil vă este arhicunoscut termenul de malpraxis. Din punct de vedere legal malpraxis-ul este o greșeală, or neglijență profesională ce putea fi evitată și care a avut drept rezultat vătămarea sănătății, a integrității corporale sau chiar pierderea vieții pacientului. Ei bine, trebuie să cunoașteți că în Republica Moldova, în lege lipsește definește termenul de malpraxis medical.
Mai mult, nu există o legislaţie specifică în acest domeniu care să stabilească și să reglementeze răspunderea civilă a instituțiilor medicale sau a medicilor și asistenților medicali. Iar pentru a fi stabilit cazul de malpraxis, este necesar ca în instanța de judecată să se facă dovada greșelii. Spre exemplu în Legea privind drepturile și responsabilitățile pacientului, nr. 263 din 27 octombrie 2005 veți găsi termenul de „eroare medicală”.
Potrivit acestei norme legale, eroarea medicală reprezintă: „activitatea sau inactivitatea conştientă a prestatorului de servicii de sănătate, soldată cu moartea sau dauna cauzată sănătăţii pacientului din imprudenţă, neglijenţă sau lipsă de profesionalism”. Cadrul normativ unde puteți găsi prevederi referitoare la eroari medicale :
– Legea ocrotirii sănătăţii nr. 411 din 28.03.1995,
– Legea cu privire la drepturile și responsabilităţile pacientului nr. 263-XVI din 27.10.2005,
– Legea cu privire la exercitarea profesiunii de medic nr. 264-XVI din 27.10.2005,
– Legea cu privire la expertiza judiciară, constatările tehnico- știinţifice și medico-legale nr. 1086 din 23.06.2000,
– Codul contravenţional al Republicii Moldova nr. 218 din 24.10.2008,
– Codul civil al Republicii Moldova nr. 1107 din 06.06.2002,
– Codul de procedură civilă al Republicii Moldova nr. 225 din 30.05.2003,
– Codul penal al Republicii Moldova nr. 985 din 18.04.2002,
– Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr. 122 din 14.03.2003,
– Codul-cadru de etică al lucrătorului medical și farmaceutic.
Fiecare dintre aceste acte normative furnizează elementele juridice necesare organizării și funcţionării sistemului malpraxisului medical în baza principiului probării greșelii. Legea ocrotirii sănătății, nr. 411 din 28 martie 1995, la art. 14 alin. (3) prevede: ”Lucrătorii medico-sanitari şi farmaceutici poartă răspundere pentru incompetenţa profesională şi încălcare a obligaţiunilor profesionale, conform legislaţiei în vigoare”. O sancțiune expresă nu este prevăzută, precum și acțiuni clare ce definesc eroarea medicală.
Un accent necesar: Malpraxisul este o greșeală neintenționată (involuntară, inconștientă) a medicului. Însă, definiția prin lege a erorii medicale stabilește că aceasta este o greșeală conștientă a lucrătorului medical, ceea ce aruncă soluția în domeniul penal. Acum că am mers pe noțiuni și legi, în continuare haideți să vedem care sunt acțiunile pentru care personalul medical și /sau instituția medicală răspund și cum procedăm ulterior.
Așadar, Personalul medical răspunde pentru:
– prejudiciile produse din eroare, care includ și neglijența, imprudența sau cunoștințe medicale insuficiente în exercitarea profesiunii, prin acte individuale în cadrul procedurilor de prevenție, diagnostic sau tratament;
– prejudiciile ce decurg din nerespectarea confidențialității, consimțământului informat și obligativitatea acordării asistenței medicale;
– prejudiciile produse prin depășirea limitei competenței.
Ce poate face pacientul ce se consideră victima unui caz de malpraxis?
Rațional ar fi să vă adresați către insituția medicală cu o plângere/reclamație în care să descrieți problema ce va fost creată și prejudiciile pe care le-ați suferit. Acest pas nu este obligatoriu. Puteți să vă adresați direct în instanța de judecată.
Vă recomandăm să acumulați cât mai multe probe înainte de a depune plângerile corespunzătoare. Drept exemplu: certificate medicale, chitanțe ce atestă serviciul medical de care ați beneficiat, copii din cartela medicală (ca să puteți evita eventuale corectări), să efectuați o investigație medicală în cadrul altei instituții prin care să se constate greșeala medicului sau asistentului medical.
Pentru a fi constatată abaterea disciplinară a lucrătorului medical, vă adresați Comitetului de etică, instituit în cadrul instituţiilor medico-sanitare.
IMPORTANT: Comitetul de etică se întrunește la cererea pacientului sau rudelor acestuia, a unui medic sau grup colectiv de medici, a administraţiei spitalului sau a unor organizaţii neguvernamentale, sindicate etc. Comitetele de etică au funcţie consultativă și vor emite recomandări administraţiei instituţiei, care va lua decizii concrete (sancţiuni, etc.). Sancţiunile disciplinare pot fi aplicate și de organele ierarhic superioare. În acest sens, legislaţia stabilește ca organ responsabil de examinare disciplinară Comisia independentă de expertiză profesională medicală, care se creează și activează în conformitate cu regulamentul aprobat de Ministerul Sănătăţii.
Dacă acțiunea/inacțiunea lucrătorului medical a dus la vătămarea gravă a integrității corporale sau sănătății pacientului sau la decesul acestuia, vă adresați cu o plângere către organul de urmărire penală pentru a solicita tragerea la răspundere penală a lucrătorului medical.
Dacă prin eroarea medicală vi s-a creat un prejudiciu material și/sau moral, vă adresați în instanța de judecată cu o cerere în acest sens.
IMPORTANT! Indiferent de gravitatea consecințelor survenite, vă recomandăm, să vă adresați în instanță cu o acțiune civilă separată (sau în paralel) de cauză penală. În acest fel, în instanța de judecată veți putea cere efectuarea expertizei judiciare (naționale sau internaționale), să invitați specialiști și experți în cadrul examinării cauzei. Pe când în cazul unui dosar penal la faza urmăririi penale aceste acțiuni rămân la discreția organului de urmărire penală.
Puteți solicita încasarea prejudiciului din contul instituției medicale la care este angajat lucrătorul medical. Teoretic, în acest fel ați facilita executarea hotărârii judecătorești, întrucât instituția medicală, de regulă, dispune de mai multe resurse financiare decât lucrătorul medical.
Procedura în instanța de judecată:
Pacientul prejudiciat este scutit de taxa de stat pentru judecarea cauzei civile privind repararea prejudiciului cauzat prin vătămarea integrităţii corporale sau prin altă vătămare a sănătăţii ori prin deces, precum și pentru repararea daunei materiale cauzate prin infracţiune medicală.
Reclamantul va trebui să dovedească existența unui caz de malpraxis, nucleul probatoriului fiind raportul de expertiză medico-legală. Greșeala medicală poate fi mai mult decât evidentă din actele medicale, dar fără un raport de expertiză este aproape imposibil de dovedit malpraxisul reclamat.
Reclamantul trebuie să dovedească existența prejudiciului pentru a obține despăgubiri. Așadar, reclamantul trebuie să arate instantei că actul de malpraxis i-a cauzat un prejudiciu moral(dureri fizice, suferinte psihice, restrângerea posibilității victimei de a se bucura de viata) și/sau material (sumele de bani platite pentru o interventie chirurgicala, medicamente, etc.) și să arate întinderea acestui prejudiciu.
E bine să știți că prejudiciul material este simplu de dovedit, prin acte și probele anexate, pe când prejudiciul moral este lăsat la latitudinea instanței de judecată. Asupra daunelor morale, instanta trebuie să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacție echitabilă și proporțională cu suferința victimei, în funcție de împrejurările concrete ale cauzei, neavând la dispoziție criterii matematice sau economice.
Pentru a dovedi cazul de malpraxis va trebui să solicitați în instanță efectuarea unei expertize medicale, care se efectuează de către experţii instituţiilor specializate de stat din sistemul Ministerului Justiţiei și/sau Ministerului Sănătăţii, precum și de către alte persoane competente, desemnate de instanţa judecătorească.
Expertiza judiciară poate fi efectuată și de către experţi particulari incluși în Registrul de stat al experţilor judiciari atestaţi.
Expertiza medico-legală se efectuează de către Centrul de Medicină Legală, instituţie în subordinea Ministerului Sănătăţii, în baza regulamentului aprobat de guvern, iar expertiza psihiatrico-legală se efectuează în unităţile medico-sanitare din sistemul Ministerului Sănătăţii.
Instanța poate dispune efectuarea unei expertize suplimentare de către același sau un alt expert, în cazul în care concluziile expertului sunt insuficient de clare sau incomplete, ori în urma cercetărilor au apărut întrebări suplimentare ce au importanţă pentru emiterea hotărârii instanţei pe cazul de malpraxis.
Dacă concluziile expertului nu sunt întemeiate sau există îndoieli privind veridicitatea, exactitatea și argumentarea acestora, or dacă există contradicţii între concluziile mai multor experţi, se dispune efectuarea expertizei repetate de către alt expert sau experţi, numărul acestora nefiind mai mic de trei.
Procesul constatării de către instanţa de judecată a cazului de malpraxis medical presupune întrunirea condiţiilor angajării răspunderii civile medicale. Sistemul „în baza greșelii” prevede existenţa unor condiţii obligatorii pentru angajarea răspunderii civile medicale, și anume:
– conduita ilicită – faptul ilicit,
– prejudiciul – rezultatul produs,
– legătura cauzală dintre conduita ilicită și rezultatul produs, vinovăţia subiectului actului ilicit,
– inexistenţa cauzelor sau împrejurărilor care înlătură răspunderea juridică.
Prin hotărâre judecătorească este stabilită mărimea prejudiciului pe care îl veți încasa.
Practica arată, totuși, că malpraxisul medical este foarte dificil de demonstrat. Din păcate, în Moldova nu există o statistică referitoare la cazurile de malpraxis. Cert e că în anul 2015 doar 5 medici au fost condamnați la doi ani de închisoare cu supendare pentru erori medicale.
Dreptul asupra mărcii și acțiunile de apărare în cazul încălcării acestuia
Autor: Olga Burea Casa de avocatură „Efrim, Roșca și Asociații”
Potrivit prevederilor art. 33 din Constituția Republicii Moldova, dreptul cetățenilor la proprietatea intelectuală, interesele lor materiale și morale ce apar în legătură cu diverse genuri de creație intelectuală sunt apărate de lege.
În sensul actului normativ, Legea nr. 38 din 29.02.2008 privind protecția mărcilor (în continuare Legea nr. 38/2008), dreptul exclusiv asupra mărcii poate surveni în momentul înregistrării acesteia, și anume rezultă din certificatul de înregistrare eliberat de Agenția de Stat pentru Proprietatea Intelectuală (AGEPI) pentru produsele și/sau serviciile pentru care a fost făcută înregistrarea, pe un termen de 10 ani, precum și dreptul de a interzice terților folosirea mărcii în activitatea lor comercială. În acest sens, titularul unei mărci este în drept să interzică terților să utilizeze în activitatea lor comercială, fără consimțământul său:
– un semn identic cu marca pentru produse și/sau servicii identice cu cele pentru care marca este înregistrată;
– un semn care, din cauza identității ori similitudinii cu marca înregistrată şi identității ori similitudinii produselor sau serviciilor acoperite de semn şi de marcă, generează riscul de confuzie în percepția consumatorului. Riscul de confuzie include şi riscul de asociere între semn şi marcă;
– un semn identic ori similar cu marca pentru produse şi/sau servicii diferite de cele pentru care marca este înregistrată când aceasta din urmă a dobândit un renume în Republica Moldova, iar persoana terţă, în urma folosirii semnului, fără motive justificate, profită de caracterul distinctiv ori de renumele mărcii sau le aduce atingere acestora.
De asemenea, titularul mărcii poate cere să fie interzise următoarele acțiuni ale terților:
– aplicarea semnului pe produse sau pe ambalaje, precum şi utilizarea lui în calitate de ambalaj, în cazul mărcilor tridimensionale;
– oferirea produselor spre comercializare sau comercializarea ori stocarea lor în aceste scopuri sau, după caz, oferirea ori prestarea serviciilor sub acest semn;
– importul sau exportul produselor sub acest semn;
– utilizarea semnului pe documentele de afaceri şi în publicitate;
– multiplicarea, stocarea sau comercializarea semnului în scopurile menționate mai sus;
– utilizarea semnului în rețeaua internet, inclusiv în calitate de nume de domen.
Dreptul exclusiv asupra mărcii produce efecte pentru terți începând cu data publicării în BOPI sau cu data înscrierii în Registrul internațional a datelor referitoare la înregistrarea mărcii.
Recomandăm!
Accentuarea vizibilității mărcii protejate, prin plasarea alături de marcă un marcaj de avertizare în formă de litera R, înscrisă într-un cerc sau un text care indică faptul că marca este protejată în Republica Moldova. Dispozițiile Legii nr. 38/2008 garantează asigurarea respectării drepturilor, prin inițierea unei acțiuni privind încălcarea unui drept exclusiv ori a unui interes legitim care decurge din dreptul exclusiv de către:
– titularii mărcii;
– orice persoană autorizată să utilizeze marca înregistrată, în special licențiații în condițiile respectării consimțământului titularului mărcii și în caz dacă titularul mărcii nu a intentat el însuși o asemenea acțiune în termenul prescris;
– alte persoane fizice sau juridice care reprezintă titularul de drepturi.
Așa dar, acțiunea cu privire la apărarea dreptului asupra mărcii se depune la judecătoria Râșcani din mun. Chișinău (judecătoria în a cărei jurisdicție este sediul AGEPI), în termen de 3 ani, conform art. 267 alin. (1) din Codul civil, cu respectarea procedurii prealabile. Concomitent cu depunerea acțiunii puteți solicita și repararea prejudiciului (despăgubire) în urma încălcării drepturilor asupra mărcii, în care se vor lua în considerare toate circumstanțele, cum ar fi consecințele economice negative, inclusiv venitul ratat de părți, venitul pârâtului și alte aspecte ca prejudiciu moral.
De reținut: Reclamanții în acțiunile ce decurg și dreptul de autor și din drepturile conexe, din dreptul asupra invențiilor, desenelor și modelelor industriale, soiurilor de plante, topografiilor circuitelor integrate, precum și din alte drepturi asupra proprietății intelectuale sunt scutiți de taxă de stat.
„Confort sau standard”? Ce trebuie să ofere serviciul de taxi
Autor: Corina Oprea, avocat, Casa de avocatură „Efrim, Roșca și Asociații”
De câte ori vi s-a întâmplat să rămâneți mulțumit de calitatea serviciului de taxi, de comportamentul șoferului în trafic de atitudinea acestuia față de dvs. în calitate de client? Intuiesc răspunsul. De cele mai multe ori acesta este cu mult sub pragul normalității. Indiferent, „confort sau standard”, serviciul de taxi trebuie să corespundă anumitor norme și să respecte o serie de reguli generale stabilite de Guvern.
În Republica Moldova, serviciul de transport, inclusiv cel în regim taxi, este reglementat de către Hotărârea Guvernului nr. 854 din 28.07. 2006 cu privire la Regulamentul transporturilor auto de călători şi bagaje. Organizarea transporturilor în regim de taxi se efectuează de către autorităţile administraţiei publice locale – municipii şi primării.
Astfel, taximetristul funcționează în baza unei autorizații emise de administrația publică locală, el având niște obligații de interes public atunci când exercită această funcție. Așadar:
Mai mult, șoferul de taxi este obligat:
– să dispună şi să prezinte organelor abilitate cu funcţii de control documentele pe baza cărora este permisă desfăşurarea activităţii (menționate mai sus);
– să dispună de certificate de competenţă profesională a conducătorilor auto, eliberate de centrele de instruire licenţiate pe baza programelor coordonate de către organul de specialitate al administraţiei publice centrale;
– în cazul staţionării forţate înaintea încheierii rutei din cauza unor defecte tehnice sau a unui accident rutier, să efectueze transbordarea pasagerilor în alt taxi;
– să recepţioneze, să plaseze şi să elibereze bagajele;
– să aibă aspect îngrijit şi să menţină curăţenia şi ordinea la locul de lucru şi în salon;
– să întreţină mijlocul de transport în starea tehnică şi sanitară corespunzătoare;
– să fie politicos şi amabil cu pasagerii, intransigent faţă de neajunsurile în deservirea pasagerilor şi să le lichideze neîntârziat.
Șoferului de taxi îi este interzis:
– să plece în cursă fără documentaţia de parcurs şi fără documentele care certifică dreptul de transport al pasagerilor;
– să transporte mai mulţi călători decât numărul de locuri prevăzut în paşaportul tehnic eliberat de uzina producătoare;
– să transporte în salon obiecte neprevăzute de condiţiile tehnice, piese de schimb şi recipiente cu lichide tehnice;
– să fumeze în salon, să folosească aparate audio şi video dacă pasagerii au obiecţii;
– să utilizeze telefonul mobil în timpul conducerii mijlocului de transport.
Comportamentul pasagerului în taxi
Ei bine, nu doar șoferul are obligații pe umeri, dar și dvs., în calitate de pasager, trebuie să cunoașteți că este interzis:
– să distrageți atenţia şoferului de la conducerea mijlocului de transport în timpul deplasării;
– să transportați obiecte ascuţite şi de tăiat, arme de foc fără huse sau neambalate, substanţe otrăvitoare, explozive, toxice, uşor inflamabile, caustice şi rău mirositoare, precum şi obiecte care ar putea murdări îmbrăcămintea altor pasageri şi salonul mijlocului de transport;
– să fumați şi să consumați băuturi alcoolice, să călătoriți în stare de ebrietate şi cu îmbrăcăminte murdară, care ar putea murdări alţi pasageri şi banchetele;
– să activați mecanismele de deschidere şi închidere a uşilor, în afara cazurilor de evitare a avariilor şi a accidentelor;
– să scoateți mâinile şi capul prin ferestrele deschise;
– să folosiți utilajul de avariere fără necesitate, în afara cazurilor excepţionale;
– să deschideți uşile autovehiculului în cazul opririi sau staţionării înainte de a se asigura că nu există nici un pericol;
– să aruncați din vehicul orice obiecte.
Ce condiții trebuie „să îndeplinească” un taxi
Pentru transportul de persoane şi bunuri în regim de taxi, sunt admise autovehiculele care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:
– sunt dotate cu aparate de taxat legalizate (înregistrate în Registrul de stat al mijloacelor de măsurare şi incluse în Registrul unic al maşinilor de casă şi de control), verificate metrologic şi înregistrate la organul fiscal teritorial;
– sunt dotate cu lampă taxi în stare de funcţionare;
– aparatul de taxat intră în funcţiune doar în momentul în care a fost activat de dispozitivul de comandă.
Un alt aspect important este că autoturismele utilizate ca taxiuri trebuie să fie de culoarea stabilită de fiecare companie în parte şi să aibă înscrieri vizibile de la distanţă privind tarifele de transport aplicate. Dotarea exterioară a taxiului constă într-o lampă taxi, de culoare galbenă, cu înscrisul „TAXI” pe faţă şi spate, aprinsă permanent în timpul programului de lucru, care conţine două lămpi suplimentare, de culori diferite, a căror semnificaţie, văzute din faţă, este următoarea:
– în stânga, o lampă de culoare roşie care, atunci când este aprinsă, indică poziţia „Ocupat” a taxiului;
– în dreapta, o lampă de culoare verde care, atunci când este aprinsă, indică poziţia „Liber” a taxiului.
Lampa TAXI poate fi dimensionată astfel încât pe părţile ei laterale să se poată înscrie vizibil datele de identificare ale agentului transportator şi numărul de apel telefonic al operatorului dispecer care îl deserveşte. Indicaţiile lămpii taxi trebuie să aibă corespondent, vizibil pentru client, în aparatul de taxat. Destul de rar se întâlnesc mașini atât de bine „echipate”, ceea ce înseamnă că nu toate corespund preverilor Regulamentului Guvernului. Mai mult, mașinile personale care staționează prin stații cu inscripția „TAXI” sunt ilegale și periculoase chiar.
E bine să știți: Din păcate, sunt convinsă că astfel de abateri sunt destul de frecvente. Dacă, de exemplu, în România există o lege destinată taximetriei, în care sunt stabilite expres sancțiunile care urmează să le fie aplicate taximetriștilor, în Republica Moldova sunt aplicabile regulile generale cu privire la protecția consumatorului. Și dacă ați trăit pe propria piele experiența unui serviciu necalitativ din partea taximetriștilor, sunați operatorul și faceți o plângere/depuneți o reclamație.
Ulterior, adresați o plângere la Agenția pentru Protecția Consumatorului, anexând copia reclamației, dar și dovezile care pot confirma deplasarea cu acel operator de taxi (spre exemplu bonul eliberat de către taximetrist). Sunteți în drept să cereți despăgubiri companiilor de taxi, în funcție de prejudiciul sau neplăcerea pe care aceștia v-au creat-o.
